TEORIA ŞI PRACTICA APLICĂRII CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE

La transaction est regie par les dispositions du Code civil et Code de procédure civile. Elle est définie comme un contrat par lequel les parties terminent un procès commencé ou par lequel elles évitent un procès qui pourrait apparaître, par des concessions réciproques, consistant en renoncements réciproques aux prétentions à condition que l'autre partie renonce au droit qui est litigieux ou douteux.

În virtutea principiului disponibilităţii, părţile aflate într-un conflict au posibilitatea de a soluţiona problemele pe cale amiabilă, până a ajunge în instanţă sau dacă una dintre părţi a declanşat deja procesul, de a-l finaliza printr-o încheiere judecătorescă având la bază o tranzacţie de împăcare. Aplicarea în practică a tranzacţiei permite încetarea rapidă a procesului, dar şi micşorarea cheltuielilor de judecată, economisirea timpului şi stabilirea între părţi a relaţiilor de parteneriat. 

Normele cu privire la tranzacţie le găsim în Codul civil  şi Codul de procedură civilă , în schimb până în anul 2003 tranzacţia a fost reglementată doar în Codul de procedură civilă din 1964 (în prezent abrogat) . Cu această ocazie, în publicaţiile ştiinţifice se menţiona că "normele cu privire la tranzacţie din legislaţia procesual civilă sunt insuficiente şi a devenit o necesitate ca contractul de tranzacţie să fie reglementat în Codul civil" . Astfel că după adoptarea noului Cod civil, legislaţia Republicii Moldova este considerată drept cea mai performantă la capitolul reglementării contractului de tranzacţie, ţara noastră fiind singura din spaţiul ex-sovietic în care tranzacţia este reglementată de normele Codului civil . O anumită influenţă asupra procesului de reglementării pe cale amiabilă a litigiilor dintre părţi o exercită Legea cu privire la mediere nr.134/2007, chiar dacă în rapoartele de monitorizare se arată că aplicarea Legii cu privire la mediere la soluţionarea cauzelor civile are un grad foarte redus . Deşi în sistemul judecătoresc naţional nu există încă o evidenţă a numărului de tranzacţii judiciare, statistica altor state (cum sunt Federaţia Rusă, Belorusia, Ucraina etc.) denotă că numărul proceselor finalizate cu încheierea unor tranzacţii de împăcare constituie 6-8% din numărul total al dosarelor .  

Definirea. Tranzacţia este contractul prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti (art.1331 Cod civil). O definire asemănătoare a tranzacţiei este redată şi în doctrină. Astfel, profesorul Gheorghe Durac menţionează că tranzacţia este o formă de conciliere realizată cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia sfârşit, iar dacă procesul încă nu a început, să evite începerea lui . Conform definiţiei date de dna profesor Camelia Toader, tranzacţia este o convenţie bilaterală prin intermediul căreia părţile convin să-şi facă concesii reciproce, în scopul de a pune capăt unui proces sau de a-l evita . Într-o altă formulare, profesorul Michel Morin, se expune că alegând să încheie contractul de tranzacţie, părţile renunţă la dreptul de a mai obţine decizia judecătorească, asumându-şi în schimb o serie de obligaţii adiţionale, în scopul de a finaliza procesul pe cale amiabilă .   

În ce ne priveşte, adăugăm că tranzacţia este o judecată privată a litigiului, făcută chiar de părţile implicate în conflict. Pe calea tranzacţiei părţile au posibilitatea de a pune capăt conflictului până a ajunge în instanţa de judecată, iar dacă procesul a început - posibilitatea de a-l înceta. Tranzacţia este fructul real al discuţiilor, fiind cel mai eficient mijloc prin care persoanele îşi pot rezolva neînţelegerile. Importanţa contractului de tranzacţie poate fi exprimată prin dictonul că "o soluţionare amiabilă a procesului este mai bună decât o hotărâre judecătorească", iar scopul şi finalitatea tranzacţiei constau în stingerea litigiului. Pe această cale părţile îşi asumă anumite obligaţii reciproce - de a nu începe procesul în schimbul concesiilor făcute de cealaltă parte. În caz contrar, simpla renunţare sau recunoaştere a pretenţiilor de către una dintre părţi reprezintă un act unilateral, neobligând cu nimic cealaltă parte . Din acest considerent este necesar de a face o delimitare între contractul de tranzacţie pe de o parte, respectiv renunţarea şi recunoaşterea acţiunii pe de altă parte. Deşi ambele cazuri finalizează cu încetarea procesului, totuşi renunţarea şi recunoaşterea acţiunii sunt acte juridice unilaterale, pe când tranzacţia reprezintă un contract întocmit în baza concesiilor (cedărilor) reciproce din partea părţilor . 

Pentru a ne afla în faţa unei tranzacţii trebuie să existe: a) un drept litigios şi/sau îndoielnic, de natură să dea naştere unui proces; b) intenţia fermă a părţilor de a pune capăt litigiului ajuns în instanţă ori de a înceta conflictul până ca acesta să ajungă în instanţa de judecată; c) ambele părţi să facă concesii (renunţări) în legătură cu pretenţiile care constituie obiectul litigiului dintre ele. Concesiile nu trebuie neapărat să fie egale. Trebuie doar să fie reciproce . Dacă lipseşte cel puţin unul dintre elementele sus-menţionate, atunci contractul nu va mai fi de tranzacţie. Anume din acest considerent, în literatura de specialitate poate fi întâlnită opinia potrivit căreia tranzacţie ar dezavantaja una dintre părţi şi ca exemplu fiind aduse victimele unui accidente de circulaţie. Compania de asigurări le propune contractul de tranzacţie şi persoanele nu au decât două variante: să semneze sau nu. În asemenea situaţie tranzacţia devine un veritabil contract de adeziune, în faţa căruia persoanele sunt pusă să aleagă între a adera sau nu, neavând libertatea de a discuta termenii contractului . 

Natura juridică. În literatura de specialitate există dispute cu referire la natura juridică a tranzacţiei. Cele mai frecvente întrebări se referă la faptul dacă tranzacţia are natură juridică materială sau procesuală? În doctrina sovietică (R.Gukasean) se considera că instituţia tranzacţiei prezintă o natură juridică procesuală şi acest punct de vedere era argumentat prin faptul că: a) tranzacţia este reglementată de normele dreptului procesual; b) prin intermediul tranzacţiei poate fi finalizat un proces de judecată; c) pentru a produce efecte juridice tranzacţia necesită a fi confirmată de instanţa judecătorească . În prezent această opinie îşi găseşte continuitate la unii autorii ruşi, precum M.Scuratovscaia, I.Ţimţba, I.Culicova .  

A doua categorie de autori (A.Bloşenco, M.Rojcova, D.Davâdenco) sunt de părerea că tranzacţia este un contract civil obişnuit , iar în calitate de argument este adusă legislaţia multor state europene, precum Germania, Grecia, Spania, Italia, Franţa, în care tranzacţia este reglementată de codurile civile. În schimb alţi autori (O.Bezborodova, I.Orlova, A.Abdraşitov) consideră că contractul de tranzacţie are o natură juridică dublă şi prezintă în sine nu doar un act material, dar şi procesual în acelaşi timp . "Esenţa tranzacţiei nu trebuie redusă doar la dreptul material (în sensul de contract civil) sau drept procesual (acţiuni orientate spre încetarea procesului) fiindcă tranzacţia reprezintă un fenomen juridic complex, pentru înţelegerea căruia este necesară şi o analiză complexă" . Tranzacţia trebuie să corespundă, pe de o parte, cerinţelor înaintate faţă de actele juridice, iar pe de altă parte, să fie respectată consecutivitatea acţiunilor stabilite de normele dreptului procesual civil . 

Într-o altă viziune (Gh.Durac) se accentuează că tranzacţia (judiciară) este acordul intervenit între părţi sub formă de contract judiciar şi exprimat în faţa instanţei de judecată, care, fără a interveni, constată doar existenţa acestui acord . Bineînţeles, cu această abordare nu putem fi de acord pe motiv că nu corespunde realităţilor juridice din Republica Moldova. În legislaţia naţională lipseşte conceptul de contract judiciar. Totodată, există şi autori care tratează greşit natura juridică a tranzacţiei. Dânşii motivează că tranzacţia reprezintă o hotărâre judecătorească din motiv că se afla într-o strânsă legătură cu activitatea instanţei de judecată: este confirmată de instanţa judecătorească şi duce la încetarea procesului . Însă abordarea respectivă este absolut eronată fiindcă tranzacţia şi hotărârea judecătorească sunt două acte diferite. Tranzacţia poate lua locul unei hotărâri judecătoreşti, dar nici într-un caz nu se confundă cu aceasta din urmă. Prin faptul că instanţa confirmă (omologhează) contractul de tranzacţie, nu trebuie de înţeles că instanţa ar emite o nouă hotărâre cu referire la aceiaşi pricină. Hotărârea a fost luată deja de părţi prin intermediul tranzacţiei, iar instanţa judecătorească doar confirmă faptul consumat - decizia părţilor de a se împăca, fără a interveni în această înţelegere. 

În doctrina autohtonă de drept procesual civil tranzacţia este considerată a fi act de dispoziţie. Se menţionează că în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul sau părţile pot decide încetarea procesului prin exercitarea unor acte de dispoziţie, cum ar fi renunţarea reclamantului la acţiune sau încheierea unei tranzacţii de împăcare" . În acest sens cunoaştem că Codul de procedură civilă distinge trei tipuri de acte de dispoziţie: hotărârile, încheierile şi ordonanţele. Prin urmare, se consideră că tranzacţia de împăcare ar constitui un act de dispoziţie deoarece este adoptată prin intermediul unei încheieri judecătoreşti. Expunându-ne părerea, subliniem că asimilarea tranzacţiei cu un act de dizpoziţie este total eronată, fiindcă nu tranzacţia serveşte ca act de dispoziţie, ci încheierea judecătorească prin care se dispune confirmarea contractului de tranzacţie şi încetarea procesului. 

Pentru a oferi un răspuns bine argumentat la problema naturii juridice a tranzacţiei, considerăm necesar de a apela la originile acestei instituţii, şi anume în Roma Antică. La romani tranzacţia făcea parte din categoria contractelor nenumite şi era o convenţie dintre două persoane prin care se punea capăt unei neînţelegeri (unui litigiu) . Termenul de "tranzacţie" provine de la cuvântul latin transactio, unde trans însemna "peste", iar actio - "acţiune; mijloc procesual prin care persoana îşi putea apăra drepturile subiective". După cum menţionează ilustrul romanist rus D.Dojdev, în dreptul clasic roman prin transactio se punea capăt unor litigii şi pretenţii, dar încă nu era recunoscut ca contract de sine stătător, în schimb sta la baza apariţiei multor altor contracte - de naştere, modificare sau stingere a unor raporturi juridice, de predare a bunurilor etc., deoarece prin intermediul unor astfel de contracte era posibil de a face unele cedări reciproce. Conform studiilor aceluiaşi autor, deja la finele epocii clasice transactio a devenit contract de sine stătător, fiind încadrat în categoria contractelor nenumite (contractus innominatus), iar în dreptul lui Iustinian transactio a obţinut o recunoaştere deplină . Profesorul rus D.Davâdenco ajunge la concluzia că în dreptul roman tranzacţia reprezenta în sine un institut al dreptului material (contract), dar care avea consecinţe de ordin procesual (înceta desfăşurarea unui proces) . Acelaşi autor menţionează că doctrina rusă din secolele XIX-XX a examinat tranzacţia prioritar ca o instituţie de dreptului civil, calificându-o drept un contract de sine stătător .

Analizând legislaţia altor state aflăm că instituţia tranzacţiei este reglementată în mare parte de dreptul material. De exemplu, în Codul civil al Italiei tranzacţia (transazione) este prevăzută în Secţiunea 25 Titlu III "Despre unele categorii de contracte" a Cărţii 4 "Despre obligaţii" (art.1965-1976) . În Franţa tranzacţia (transaction) este stabilită în Titlu 15 Cartea III "Cu privire la modurile de dobândire a bunurilor" din Codul civil (art.2044-2058), iar articolul 2044 indică expres că tranzacţia, în calitate de contract, poate înceta un litigiu, dar şi preîntâmpina apariţia lui în viitor . În Germania tranzacţia este reglementată într-un capitol separat din Cartea II ("Despre obligaţii") (art.779-780). Astfel, ajungem la concluzia că tranzacţia este un contract civil, dar cu elemente care o situează la graniţa dintre dreptul material şi cel procesual. Dacă Codul civil tratează tranzacţia în calitate de contract, care ia formă scrisă şi exprimă voinţa clară a părţilor de a pune capăt unui conflict, atunci Codul de procedură civilă o reglementează punând pe primul plan încheierea judecătorească care confirmă tranzacţia intervenită între părţi şi încetează procesul. Dar faptul că instanţa de judecată examinează în cadrul şedinţei tranzacţia părţilor nu trebuie să ne determine a crede că tranzacţia ar fi un act de dispoziţie. Or, instanţa doar confirmă (recunoaşte, aprobă, omologhează) învoiala părţilor, conferindu-i astfel o forţă juridică obligatorie, dar nu alterează cu nimic esenţa şi natura de contract civil al tranzacţiei. Considerăm că o asemenea abordarea a tranzacţiei este cea mai corectă în raport cele expuse până acum în literatura de specialitate.

Tranzacţia judiciară. Statistica Uniunii Europene arată că în 80% dintre cazuri tranzacţiile contribuie la soluţionarea conflictelor până ca părţile să ajungă în instanţa de judecată şi doar 20% dintre conflicte ajung a fi soluţionate pe cale judiciară. Se înţelege astfel că tranzacţia de împăcare poate fi încheiată până ca părţile să ajungă în faza judiciară, o astfel de tranzacţie fiind obişnuită. Însă dacă procesul de judecată a demarat, părţile se pot înfăţişa oricând în faţa instanţei pentru a solicita darea unei hotărâri care să consfinţească învoiala lor  şi în acest caz suntem în faţa unei tranzacţii judiciare. Judecătorul este obligat să le explice părţilor dreptul lor de a-şi tranşa litigiul prin întocmirea tranzacţiei, cât şi efectele acestui act, însă nu este în drept să se pronunţe asupra soluţiei care ar putea fi luată în cazul lipsei tranzacţiei de împăcare . 

Tranzacţia dobândeşte putere juridică din momentul confirmării de către instanţa de judecată, adică din momentul omologării. Dacă una dintre părţi nu-şi va onora obligaţiile asumate prin contract, în privinţa ei va putea fi aplicată executarea silită (art.1333 alin.(2) Cod civil). Până la confirmarea de către instanţă tranzacţia reprezintă o simplă înţelegere dintre părţi care nu duce la încetarea procesului. Mai mult decât atât, în caz de nerespectare a angajamentelor de către una din părţi, executorul judiciar nu va avea dreptul să intervină. Din acest considerent, contractul de tranzacţie încheiat în scopul finalizării unui proces de judecată necesită a fi aprobat de către instanţă. Dar nu trebuie să credem că tranzacţia judiciară ar reprezenta un act judecătoresc. Chiar dacă la prima vedere s-ar putea crede că contractul de tranzacţie se apropie de actul judecătoresc, totuşi în esenţă se deosebeşte de efectele de natură procedurală ale acestuia pentru că nu are valoare de act autentic şi nici forţă executorie, dobândind doar o anumită autoritate, care împiedică redeschiderea conflictului . În calitate de act judecătoresc este considerată încheierea instanţei care, având la bază contractul de tranzacţie dintre părţi, va dispune încetarea procesului. De aici reies toate diferenţele care marchează specificul tranzacţiei în raport cu alte acte juridice. 

Codul de pocedură civilă stabileşte că înainte de a confirma tranzacţia, instanţa explică părţilor efectele acestor acte de procedură, apoi pronunţă o încheiere prin care dispune încetarea procesului (art.212 alin.(5)). În încheiere trebuie să fie prevăzute şi condiţiile tranzacţiei pe care instanţa de judecată o confirmă. Mai apoi instanţa va elibera titlu executoriu şi partea interesată se va adresa executorului judecătoresc, solicitând executarea hotărârii. Dacă ulterior confirmării tranzacţiei una dintre părţi va dori reluarea aceluiaşi proces, făcând în acest sens o nouă adresare în judecată, instanţa judecătorească va emite o încheiere de încetare a procesului pe motiv că între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri există deja o tranzacţie de împăcare (art.265 lit.d)). Deşi mai rar, există posibilitatea ca instanţa judecătorească să nu confirme tranzacţia părţilor. În astfel de situaţie instanţa va pronunţa o încheiere motivată urmând ca pricina să fie examinată în fond (art.212 alin.(6)).  

În practică sunt frecvente cazurile când părţile încheie contracte de tranzacţie, dar cu nerespectarea normelor de procedură, iar instanţa, deşi recunoaşte că tranzacţia reprezintă voinţa reală a părţilor, nu o poate lua ca temei.  Ca exemplu aducem o speţă în care SA "Banca de Finanţe şi Comerţ" a încheiat cu G.Ţ. un contract de tranzacţie cu privire la rambursarea benevolă a creditului restant în sumă totală de 143.000 lei. Conform prevederilor contractului, G.Ţ. s-a obligat să achite o dobândă de 15% anual, iar în caz de nerespectare a graficului stabilit, dobânda va fi de 20% anual şi penalitatea de 0,15%. Pârâtul nu a respectat prevederile tranzacţiei, iar Banca s-a adresat cu acţiune în judecată. Instanţa a respins cererea reclamantului motivând că nu poate reţine ca temei contractul de tranzacţie, întrucât acesta nu a fost omologat. În conformitate cu art.1333 din Codul civil, tranzacţia are între părţi autoritatea lucrului judecat şi este susceptibilă de executare silită doar după omologare. Astfel, tranzacţia necesita mai întâi să fie aprobată de instanţa judecătorească (omologată) şi acest lucru trebuia să-l facă reclamantul, el fiind persoana interesată în executarea silită a tranzacţiei. Deoarece omologarea nu a fost efectuată, instanţa judecătorească a hotărât că acţiunea SA "Banca de Finanţe şi Comerţ" către G.Ţ. privind încasarea sumei se respinge ca fiind neîntemeiată (Hotărârea Judecătoriei Făleşti din 03 iulie 2012, dosarul nr.2-577/12). 

Tranzacţia în procedura de executare. Împăcarea părţilor poate avea loc şi în faza de executare a hotărârii judecătoreşti, iar condiţiile de realizare sunt prevăzute în Codul de executare , la art.62, denumit "Concilierea părţilor în procedura de executare". Executorul judecătoresc va emite o încheiere de intentare a procedurii de executare, iar părţile sunt obligate să se prezinte pentru a fi stabilite condiţiile de executare, inclusiv posibilitatea de împăcare. În cazul în care părţile aleg împăcarea, executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal în care consemnează condiţiile tranzacţiei. Acest proces-verbal serveşte drept temei pentru încetarea procedurii de executare şi este un document executoriu. Dacă una dintre părţi nu se prezintă ori împăcarea nu finalizează cu încheierea unei tranzacţii, executorul judecătoresc consemnează faptul într-un proces-verbal şi continuă urmărirea patrimoniului debitorului  (art.62 alin.(3)). Procesele-verbale nu pot fi contestate. 

Anumite controverse pot apărea atunci când o parte înaintează cerere de apel (sau de recurs) apoi recurge la încheierea tranzacţiei de împăcare, întărită prin procesul-verbal al executorului judecătoresc. Instanţa poate dispune încetarea procesului în baza unui astfel de act? Răspunsul este negativ fiindcă instanţa trebuie mai întâi să confirme contractul de tranzacţie (în temeiul art.1333 CC), după care să dispună încetarea procesului (în temeiul art.375 CPC). Procesul-verbal de conciliere întocmit de executorul judecătoresc nu poate ţine loc de confirmare judecătorească. Ca dovadă aducem o speţă. La 16.07.2010, ÎCCA "Angrocoop" a înaintat acţiune în judecată către Fundaţia "Salvaţi copiii străzii", solicitând încasarea forţată a unei datorii. Prin hotărârea Judecătoriei Economice de Circumscripţie acţiunea reclamantului a fost admisă integral. Nefiind de acord, Fundaţia "Salvaţi copiii străzii" a declarat apel, după care la îndemnul executorului judecătoresc a încheiat o tranzacţie de împăcare, întărită prin procesul-verbal al executorului judecătoresc (art.62 Cod de executare). Curtea de Apel Economică a constatat că tranzacţia corespunde cerinţelor şi a considerat necesar de a anula hotărârea atacată şi a dispune încetarea procesului în corespundere cu art.375 alin.(3) CPC. Fiind în dezacord cu decizia instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs. Curtea Supremă de Justiţie a decis casarea deciziei instanţei de apel cu transmiterea cauzei spre rejudecare. Curtea s-a pronunţat că atare concluzie a instanţei de apel este eronată, contravine normelor de procedură civilă şi normelor legii materiale. Curtea de Apel Economică se referă în decizia sa la prevederile art.375 alin.(3) CPC, care prevede că în caz de renunţare la acţiune sau de confirmare a tranzacţiei dintre părţi, instanţa de apel anulează hotărârea atacată şi dispune încetarea procesului. Dar în materialele dosarului lipsesc probe în confirmarea faptului că reclamantul a renunţat la acţiune. Mai mult, printre temeiurile de încetare a procesului prevăzute la art.265 CPC se găseşte şi temeiul prezenţei unei tranzacţii de împăcare între părţi (lit.d)), doar că norma invocată stabileşte condiţia ca tranzacţia să fie confirmată de instanţă. În speţă, la materialele dosarului este anexat procesul-verbal de conciliere, întocmit în cadrul executării hotărârii instanţei de fond de către executorul judecătoresc. Articolul 265 CPC nu prevede încetarea procesului în acest caz .

Nulitatea tranzacţiei. Dacă instanţa de judecată constată că împrejurările ce stau la baza obiectului litigiului sunt eronate sau contrare legii, poate declara nulitatea contractului de tranzacţie. În funcţie de gravitatea încălcărilor, poate fi declarată nulă întreaga tranzacţie sau anumite clauze din contract. În acest sens Codul civil stabileşte că tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de nulitate a actelor juridice, iar excepţie în acest sens este eroarea de drept (art.1334). Temeiuri generale de nulitate avem situaţiile în care încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea condiţiilor de validitate, şi anume: a) dacă contractul a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legii; b) la momentul încheierii contractului părţile nu aveau capacitatea necesară; c) consimţământul exprimat a fost viciat; d) obiectul este ilicit; e) cauza este ilicită şi amorală; f) nu a fost respectată forma cerută de lege. 

După cum s-a menţionat, nu reprezintă ca temei de nulitate a tranzacţiei eroarea de drept. În scopul de a înţelege mai bine ce reprezintă o eroare de drept, mai întâi este necesar de a face diferenţa dintre cele trei categorii de erori prevăzute de Codul civil: eroarea considerabilă, de fapt şi de drept. Legea stabileşte că poate fi declarat nul doar actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile (art.227 alin.(1) Cod civil). Astfel, pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a actului juridic civil este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului , adică dacă realitatea ar fi fost cunoscută din start, actul nu s-ar mai fi încheiat. În acelaşi timp, pentru ca eroarea să fie considerabilă este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la: natura actului juridic, calităţile substanţiale ale obiectului, părţile actului juridic (art.227 alin.(2) Cod civil).

Eroarea de fapt este reprezentarea greşită a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (referitoare la obiectul actului, calităţile lui, persoana cocontractantului etc.), pe când eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau conţinutului normelor de drept (cu excepţia normelor imperative ori a celor ce privesc ordinea publică) . Dar aşa cum s-a menţionat, prezenţa erorii de drept nu poate duce la nulitatea contractului de tranzacţie (art.1334 Cod civil). O abordare mai largă a acestui aspect este redată în următoarea speţă: - La 15.09.08 SRL "Moldasig" şi G.S. au încheiat o tranzacţie de împăcare prin care au convenit asupra mărimii prejudiciului material de 48.781 lei cauzat automobilului reclamantului în rezultatul accidentului rutier. Conform tranzacţiei, suma de asigurare acoperă tot prejudiciu, inclusiv pentru deteriorarea automobilului, cheltuielile de transport, venitul ratat ş.a., iar în schimb pătimitul declară că nu are şi nu va avea pretenţii faţa de compania de asigurări. La 08.10.08 reclamantul S.G. a obţinut Raportul de expertiză a Centrului Naţional de Expertize Judiciare, conform căruia suma prejudiciului material cauzat a fost estimată la 82.698 lei, ceea ce reprezintă cu 33.916 lei mai mult decât suma estimată de SRL "Moldasig". Ţinând cont de diferenţa mare de prejudiciu evaluat, S.G. a depus o cerere în judecată solicitând plata diferenţei, dar şi declararea nulă a tranzacţiei de împăcare, încheiată cu SRL "Moldasig", pe motiv de eroare considerabilă. Reclamantul invocă că tranzacţia de împăcare a fost semnată de el din neştiinţă, ceea ce reprezintă un act juridic afectat de eroare, făcând trimitere la prevederile art.227 din Codul civil, că actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea, motivându-şi decizia prin faptul că nici unul din elementele de falsă reprezentare, ce ar constitui temei de considerare a tranzacţiei ca afectată de eroare, nu a fost probat în cadrul examinării litigiului. Natura contractului a fost clară pentru reclamant şi el nu putea să creadă că încheie un alt contract decît cel de împăcare. Valoarea prejudiciului cauzat a fost constatată de comun acord dintre părţi prin determinarea elementelor deteriorare a automobilului, pieselor care urmează a fi înlocuite sau reparate, costul lor. De asemenea, nu s-a constatat eroarea asupra părţilor, deoarece identitatea fizică, civilă şi alte calităţi ale reclamantului nu determină caracterul de eroare la încheierea tranzacţiei. Apariţia ulterioară a concluziei de expertiză prin care reclamantul îşi întemeiază cerinţele de majorare a prejudiciului nu constituie un temei de constatare a nulităţii actului juridic afectat de eroare. Justificarea unei alte sume prin raportul de expertiză nu poate fi considerată ca eroare, cu atît mai mult că evaluarea prejudiciului conform raportului de expertiză a apărut după încheierea tranzacţiei. Astfel, la momentul încheierii tranzacţiei reclamantul nu a fost dus în eroare, deoarece părţile inclusiv şi reclamantul a fost de acord cu suma calculată de SRL "Moldasig", reieşind din preţurile medii de la staţiile de deservire tehnică şi preţurilor medii a uzinelor producătoare. Reclamantul a avut acces liber la dosarul de daune, a cunoscut calculele efectuate, nu a prezentat alte informaţii privitor la costuri. Toate acestea demonstrează că eroarea la încheierea tranzacţiei nu a avut loc .

Într-o alt caz, aflat pe rol în cadrul Judecătoriei Ciocana, mun. Chişinău, soţia şi-a ameninţat soţul cu care se afla în proces de divorţ, că dacă nu acesta nu va renunţa la drepturile părinteşti asupra copiilor şi nu-i va acorda în proprietate automobilul, va scrie plângeri la locul de muncă. Aflându-se sub presiune, soţul a recurs la încheierea unui contract de tranzacţie, renunţând la drepturile părinteşti şi la automobil. Ulterior însă s-a adresat cu acţiune în judecată solicitând declararea nulităţii tranzacţiei şi restabilirea dreptului de proprietate. În şedinţa de judecată s-a constatat că pârâta a întreprins împotriva soţului o serie de acţiuni: 1) plângere în Procuratura sect. Ciocana privind atragerea la răspundere penală a fostului soţ pentru faptul că i-ar fi sustras de la domiciliul geanta cu documente şi bani; 2) plângere la locul de muncă pe acelaşi fapt de sustragere de la domiciliu a genţii personale şi învinuindu-l în acţiuni imorale. Instanţa a constatat că acţiunile pârâtei în raport cu fostul ei soţ au constituit o violenţă psihică. Pârâta a făcut ameninţări de natură morală îndreptate spre compromiterea reputaţiei profesionale a reclamantului, care în mod real pot duce la eliberarea lui din serviciu. Sub presiunea acestei violenţe psihice reclamantul a fost nevoit să semneze contractul de tranzacţie prin care a renunţat la drepturile părinteşti asupra copiilor şi la dreptul de proprietate asupra autovehiculului. În final, instanţa de judecată a recunoscut ca fiind nulă tranzacţia de împăcare încheiată între reclamant şi pârât (Hotărârea Judecătoriei Ciocana din 07.02.2012, dosarul nr.2-244/12).

Concluzii. Efectuând o generalizare a informaţiei abordate, concluzionăm că în condiţiile sistemului judecătoresc al Republicii Moldova tranzacţia reprezintă un mijloc foarte eficient de soluţionare a unor litigii dintre părţi. Prin intermediul contractului de tranzacţie instanţele judecătoreşti îşi pot reduce substanţial sarcina de lucru, economisind timp, dar şi alte cheltuieli aferente unui proces de judecată.

Constatăm că în Republica Moldova cazurile de încetare a proceselor de judecată în temeiul unor contracte de tranzacţie sunt rare, iar motivul principal ar consta în înţelegerea eronată a instituţiei tranzacţiei de către participanţii la proces. Fiind reglementată în Codul civil şi Codul de procedură civilă, unii participanţi la proces înţeleg greşit că tranzacţia s-ar aplica în mod exclusiv litigiilor de drept civil, nu şi celor de dreptul muncii, drept ecologic, drept contravenţional sau dreptul familiei. Anume în scopul de a evita astfel de situaţii pe viitor şi luând ca exemplu legislaţia altor state (România, Franţa, Italia, Germania), considerăm oportun ca în cele mai relevante acte normative (Codul contravenţional, Codul muncii, Codul familiei, Codul electoral etc.) să fie introduse menţiuni speciale cu privire la dreptul părţilor într-un proces de a recurge la încheierea contractului de tranzacţie, ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictului.

Din nefericire, atât Codul civil, cât şi Codul de procedură civilă nu face o delimitare clară între tranzacţia încheiată în scopul încetării unui conflict în afara procesului de judecată, de tranzacţia de încetare a unui proces de judecată. De exemplu, în România există tranzacţie obişnuită şi tranzacţie judiciară; în Federaţia Rusă - tranzacţie de împăcare  ("мировая сделка") şi acord de împăcare ("мировое соглашение"). Totodată, este necesar de a acorda părţilor posibilitatea încheierii tranzacţiilor judiciare şi cu referire la o parte din pretenţii. Suntem de părerea că pe această cale orice tranzacţiei, fie ea şi parţială, va servi un imbold pentru ca părţile să ajungă la compromis şi în privinţa celorlalte clauze, neacoperite încă de tranzacţie. 

Analizând modul de aplicare a legislaţiei în dosarele finalizate cu încheierea tranzacţiilor, am constatat că instanţele judecătoreşti deseori aplică sintagma "tranzacţie de împăcare", în timp ce Codul civil şi Codul de procedură civilă utilizează termenul de "tranzacţie". Adjectivul "de împăcare" se dovedeşte a fi superfluu şi necesită a fi exclus din vocabularul juridic. Utilizarea acestuia se datorează unei obişnuinţe moştenite din Codul procesual civil vechi, conform căruia părţile erau în posibilitatea de a încheia o tranzacţie de împăcare, această împăcare servind drept temei pentru încetarea procesului. Totodată, ţinând cont că în vechiul Cod civil contractele erau denumite şi tranzacţii, unii judecători încearcă a evita confuzia în acest sens, specificând că confirmă anume o "tranzacţie de împăcare" şi nu orice alt contract. În realitate, confuzie nu poate fi deoarece în Codul civil tranzacţia este reglementată doar la art.1331-1338 şi întrebuinţată cu un singur sens, cel de tranşarea amiabilă a litigiului.  

Semne de întrebare apar şi în legătură cu termenul de "omologare" prevăzut la art.1333 alin.(3) din Codul civil. Formularea respectivă se află în dezacord cu terminologia din Codul de procedură civilă care utilizează un alt termen, mai uzual, numit "confirmare". În acest context, pentru a evita neclarităţile cu referire la multiplele denumiri ale aceluiaşi termen din legea materială şi cea procesuală, recomandăm modificarea art.1333 alin.(3) din Codul civil prin înlocuirea cuvântului "omologare" cu expresia "confirmare de către instanţa judecătorească".